Sindromul Munchausen: cauze, simptome, tratament

Daca ar putea alege, marea majoritate a persoanelor ar prefera, cu siguranta, sa nu se afle niciodata in postura de pacient, sa mearga la medic doar pentru controale de rutina si sa nu fie nevoie sa discute cu acesta despre cauza simptomelor pe care le prezinta ori despre cea mai buna optiune de tratament. Exista insa si exceptii: unele persoane se prefac ca sunt bolnave si chiar simuleaza simptomele anumitor afectiuni, nu pentru ca acest lucru le-ar ajuta sa obtina anumite avantaje financiare sau de alta natura, ci pentru ca nu se pot abtine, pentru ca simt nevoia de beneficieze de atentia medicilor si ingrijiri de specialitate, de simpatia celor din jur. Acesti „falsi bolnavi” ajung adesea sa fie diagnosticati cu o tulburare numita sindromul Munchausen.[4] 

Ce este sindromul Munchausen 

Sindromul Munchausen este o tulburare mentala numita dupa un aristocrat german care a devenit faimos pentru povestile incredibile despre aventurile sale imaginare pe care obisnuia sa le spuna. Termenul a fost folosit pentru prima data in anul 1951 pentru a descrie indivizii care simuleaza simptomele unei boli si tind sa solicite ingrijiri medicale.[2] 

In prezent, este definit ca fiind o tulburare artificiala, fictiva, caracterizata prin „producerea intentionata sau simularea simptomelor sau incapacitatii fizice sau psihice de catre o persoana, in mod repetat si fara niciun motiv clar, cu scopul de a adopta rolul de bolnav”.[3]

Cu alte cuvinte, persoanele care sufera de sindromul Munchausen nu se prefac a fi bolnave pentru a obtine beneficii concrete cum ar fi anumite medicamente, castiguri financiare ori mai multe zile de concediu, ci din cauza unei nevoie interioare de a fi percepute ca fiind bolnave sau ranite, de a beneficia de atentia speciala si simpatia acordate, de regula, bolnavilor adevarati. Pentru a-si atinge scopul, sunt dispuse inclusiv sa recurga la automutilare ori sa treaca prin teste si proceduri medicale dureroase sau riscante.[5]

In general, s-a observat ca persoanele care tind sa fie sufere de acest sindrom pot fi incadrate in doua categorii diferite: 

• femei cu varsta cuprinsa intre 20 si 40 de ani, adesea cu experienta in domeniul medical; 
• barbati necasatoriti, cu varsta intre 30 si 50 de ani.

Nu se cunoaste insa motivul pentru care aceste doua categorii de persoane prezinta un risc mai ridicat de a dezvolta sindromul Munchausen.[4]

Cauzele sindromului Munchausen 

Sindromul Munchausen este o tulburare complexa, nu prea bine inteleasa, ale carei cauze exacte nu au fost inca identificate. Desi nu se stie prea bine de ce persoanele afectate se comporta asa cum o fac, au fost stabiliti mai multi factori care ar putea contribui la dezvoltarea acestui sindrom, iar lista acestora include: 

• traumele sau abuzurile suferite in copilarie; 
• o boala psihica ce provoaca modificari de tulburari de comportament si de gandire; 
• ranchiuna fata de figuri de autoritate sau de profesionisti din domeniul medical;
• istoricul de boli cronice care au necesitat spitalizare;
• dorinta de a fi asociate cu medici sau institutii medicale;
• pierderea unei persoane dragi, prin deces sau abandon, la o varsta frageda.[1][4][5]

Simptomele sindromului Munchausen 

Exista mai multe modalitati prin care persoanele cu sindrom Munchausen simuleaza sau induc boli:

• falsificarea simptomelor fizice sau inducerea acestora; 
• falsificarea rezultatelor testelor; 
• auto-ranire; 
• agravarea afectiunilor deja existente.[4]

Posibile semne de alarma a caror prezenta este urmarita atunci cand se suspecteaza acest diagnostic sunt: 

• vizitele frecvente la spitale din zone diferite; 
• istoricul medical inconsistent, care nu poate fi justificat - pot sustine, de exemplu, ca sufera de diverse afectiuni grave, complexe, dificil de diagnosticat, dar nu pot prezenta dovezi in acest sens; 
• prezenta unor simptome care nu se potrivesc cu rezultatelor analizelor si investigatiilor efectuate; 
• agravarea fara niciun motiv aparent a simptomelor; 
• detinerea unor cunostinte medicale foarte bune; 
• numarul mic sau lipsa vizitatorilor pe perioada internarii;
• disponibilitatea de a se supune fara ezitare unor teste sau proceduri dureroase sau cu risc ridicat; 
• raportarea unor simptome vagi, inconsecvente, sau care, dimpotriva, corespund exact descrierii „de manual” a unei anumite afectiuni; 
• prezenta mai multor cicatrici chirurgicale; 
• aparitia unor simptome noi dupa comunicarea rezultatelor negative ale testelor; 
• aparitia simptomelor numai atunci cand persoana respectiva este singura;
• reticenta de a permite personalului medical sa se intalneasca sau sa discute cu familia, prietenii sau medicii la care a mai apelat in trecut;
• tendinta de a spune povesti incredibile, elaborate, despre propriul trecut.[4][5]

Tratamentul sindromului Munchausen

Sindromul Munchausen este adesea foarte dificil de diagnosticat si de tratat, in parte si din cauza reticentei persoanei afectate de a renunta la rolul de bolnav sau de a accepta ca are nevoie de tratament. Principala metoda de tratament utilizata in astfel de cazuri este psihoterapia, care se concentreaza pe modificarea tratamentului pentru a reduce utilizarea abuziva a resurselor medicale si pe schimbarea gandirii. Terapia de familie sau de grup pot, de asemenea, ajuta persoana afectata sa nu se mai simta izolata si, in acelasi timp, le ofera membrilor familiei si altor persoane apropiate ocazia de a invata mai multe despre aceasta tulburare si ce pot face pentru a ajuta. 

Nu exista medicamente pentru sindromul Munchausen. Nu se pot prescrie, de exemplu, antidepresive sau antipsihotice strict pentru a trata aceasta tulburare. Tratamentul medicamentos se poate utiliza doar pentru a trata afectiunilor asociate cu sindromul Munchausen, cum ar fi depresia sau anxietatea, si este necesara monitorizarea atenta a persoanei respective pentru a se verifica daca intr-adevar isi ia medicamentele sau daca nu cumva le utilizeaza intr-un mod care i-ar putea face rau.[1][5]

Sindromul Munchausen este o afectiune complexa, cu implicatii atat psihologice, cat si sociale. Este dificil de diagnosticat si de tratat, iar riscul ca persoana afectata sa isi faca singura rau pentru a beneficia de atentia si ingrijirea pe care le doreste este ridicat. Este important ca tratamentul sa inceapa cat mai repede dupa aparitia simptomelor.

Atentie! Acest articol are caracter strict informativ si nu reprezinta o sursa suficienta de autodiagnosticare. Medicul este singurul in masura sa stabileasca un diagnostic si un plan de tratament. 

Bibliografie: